Efectul de spectator

   O crimă din anul 1964 la care au asistat un număr foarte mare de persoane, care nu au acţionat în niciun fel, a dus la organizarea unei cercetari despre comportamentul oamenilor în situaţii de criză atunci când se află într-un grup comparativ cu cazul în care aceştia asistă la aceeaşi situaţie  singuri. Consider foarte interesant faptul că într-un grup mai mare  oamenii au tendinţa să nu mai acţioneze nici în cele mai grave situaţii de criză, acest fenomen fiind denumit efectul de spectator sau „bystander effect”.

   Pe 13 martie, 1964, o tânără pe nume Kitty Genovese a fost ucisă cu cruzime în apropierea casei sale din Kew Gardens - Queens, New York. Potrivit rapoartelor ulterioare, crima s-a desfăşurat pe o durată de aproximativ o oră, şi aproximativ 38 de persoane au fost martore la tragicul eveniment. Şi totuşi, niciuna din cele 38 persoane nu a făcut nimic, nu a sunat la poliţie, la ambulanţă, pentru a salva victima.

Victima a fost violată şi injunghiată în mod repetat pe o stradă. La geamurile locuinţelor de pe această stradă se spune că se aflau diverse persoane care nu au intervenit. Ultimul martor a fost chiar la câţiva metri de victimă, în scara blocului unde victima a fost înjunghiată pentru a treia şi ultima oară şi unde a fost abandonată să moară.

   Alte exemple în care intervine efectul de spectator sunt considerate şi Holocaustul în care au fost ucişi aproximativ 6 milioane de evrei şi unde naziştii justifica “difuziunea de responsabilitate” spunând că doar au urmat ordine şi că dacă uciderea evreilor în lagăre era atât de inumană ar fi putut raporta şi alte persoane ce se întampla acolo pentru că locuitorii oraşelor de lângă lagăre au simţit mirosul lagărelor şi se presupune că ştiau despre ce este vorba.

   Faimoasa fotografie a lui Kevin Carter, fotojurnalistul sud-african care a luat premiul Pulitzer pentru poza în care o fetiţă sudaneză, extrem de slăbită din cauza foamei, statea cu capul în pământ şi la doar câţiva metrii un vultur aştepta ca aceasta să moară pentru a putea să o devoreze. Fetiţa plângea de durere şi Carter a stat 20 de minute să aştepte ca vulturul să zboare pentru a face poza şi mai deosebită. Acest lucru nu s-a întamplat şi Carter a făcut poza în această poziţie după care a plecat fără a ajuta fetiţa. Se consideră că după s-a simţit foarte vinovat, pentru că la un an după ce a primit premiul pentru poza respectivă s-a sinucis, prin asfixiere cu monoxid de carbon în maşina sa.

   Incidentul din 2009 de la liceul Richmond , unde o fată de 15 ani a fost violată şi bătută de 10 bărbaţi în timp ce alţi 10 bărbaţi priveau şi filmau cu telefoanele întreaga scenă. Nimeni nu a anunţat poliţia, chiar mai mult de atât, asistentul directorului de liceu s-a uitat pe fereastra biroului şi a văzut ce s-a întamplat dar nici acesta nu a anunţat poliţia ci s-a întors la ocupaţia lui. Studenta a ajuns la terapie intensiva, fiind găsită de cineva care a ieşit din sala de bal.

   Acestea sunt doar câteva exemple pentru un fenomen ce se întâmplă prea des şi pe care consider că îl experimentăm chiar şi noi atunci când asistăm la un eveniment care ar necesita intervenţie urgentă şi alegem să fim apatici.

      Moartea lui Kitty Genovese i-a făcut pe psihologii Bibb Latane şi John Darley să facă o cercetare pentru a studia cum variază nivelul de intervenţie în situaţii de criză în funcţie de numărul de participanţi. Ei au structurat aceste experimente în 2 tipuri de situaţii, folosind studenţi de la Columbia University:

   Subiecţii au avut de completat nişte chestionare într-o cameră care se umplea de fum care intra în cameră pe sub uşă. Aceştia au fost în prima fază singuri, caz în care 75% au acţionat imediat, vrând să alerteze persoanele din celelalte camere de prezenţa unui posibil incendiu. În a doua fază participanţii au fost puşi cu alte două persoane în încăpere, caz în care aceştia au fost pasivi şi au completat în continuare chestionarul deşi camera se umplea de fum. S-a sesizat însă că participanţii se uitau în direcţia celorlalţi participanţi pentru a vedea cum reacţionează aceştia. Doar 10% au raportat fumul atunci când mai erau persoane în încăpere.

   Cealaltă situaţie experimentată a fost un interviu care se lua participantului prin intermediul unor caşti cu microfon. Cel care lua interviul mima o criză de epilepsie. Când subiectul era intervievat singur, ieşea din cameră să caute în clădire încăperea unde se afla cel ce îl intervieva pentru a putea să îl ajute. Atunci când erau 3 persoane intervievate simultan, acestea se priveau una pe cealaltă dar o bună parte nu interveneau în niciun fel. De această dată însă 62% dintre participanţi au intervenit totuşi deşi erau şi alte persoane prezente.

  Atunci când asistăm la o situaţie de criză procesul mental prin care trecem este simplu: conştientizarea situaţiei, conştientizarea nivelului urgenţei cu care este necesar să se intervină în funcţie de gravitatea situaţiei, corelarea acestor informaţii cu ce consideră fiecare că este necesar să facă prin prisma informaţiilor ce le deţine fiecare individ. Tot ce urmează apoi este însă cel mai relevant: dacă individul acţionează sau nu şi în ce fel. Ciudat este că şansele ca cineva să intervină scade cu cât numărul persoanelor ce asistă la situaţia de criză creşte.

   Se spune că acest fenomen are loc datorită faptului că oamenii atunci când se află într-un grup mai mare consideră că responsabilitatea de a acţiona se împarte în mod egal la toate persoanele prezente, fenomen ce se numeşte “difuzie de responsabilitate”.

   Un alt motiv pentru care oamenii nu intervin este tendinţa de a ne comporta după norme acceptate social. Dacă ceilalţi aleg să nu intervină fiecare consideră la rândul lui că aceasta este reacţia normală.

   Din analiza diferenţei mari de procente în cazul în care era necesar ca respondenţii erau nevoiţi să ajute o alta persoană, care teoretic suferea o criză de epilepsie, comparativ cu o situaţie care ne afecta personal, fumul ce se aduna în camera, am ajuns la observaţia că oamenii se simt mai responsabili pentru a ajuta o alta persoană care este într-o situaţie critică şi mai puţin responsabili în legătură cu propria siguranţă.

   Consider că toţi suntem victimele efectului de spectator fie că noi suntem cei care suferă o situaţie în care am avea nevoie de ajutor şi ceilalţi nu intervin, fie că suntem cei care asistăm pasiv la o situaţie de criză în care alegerea corectă ar fi sa intervenim.